Capitolul II - Asteptarea

S-a deschis usa din capatul holului si a aparut un medic mic de statura, cu parul aproape complet alb. E incruntat si priveste cu tristete intr-o parte si alta a culoarului. Ajunge la receptie si intreaba privind pe rand fiecare femeie din apropierea lui:
- Doamna Mladin?
Ma ridic cu greutate. Imi simt picioarele grele si cu greu ajung langa el. Incerc sa-i spun ca eu sunt, dar nu iese niciun sunet. Il aud pe Mircea in spatele meu:
- Aici, dle doctor, noi suntem pentru Mladin.
- Imi pare rau, am facut tot ce am putut. E inca in coma si nu va pot spune nimic sigur. Vedem ce se intampla pana maine dimineata. Mai bine mergeti acasa, nu aveti cum sa-l ajutati.
Imi adun fortele si reusesc sa spun:
- Multumesc, dar as vrea sa fiu aproape de el.
- Cum doriti doamna, dar nu puteti intra la reanimare. Vorbim maine dimineata.
Reusesc doar sa dau din cap semn ca am inteles si medicul, dupa ce scrie intr-o fisa, se departeaza de noi, mergand incet, aproape tarsaindu-si picioarele.

Mircea isi pune o mane pe umarul meu si imi spune calm:
- Ana, medicul are dreptate, nu are rost sa ramai aici. Hai sa te duc acasa sa te odihnesti si venim maine inapoi.
Mi-am amintit deodata cum l-am cunoscut pe Mircea. Eram pe holul facultatii si cineva a pus mana pe umarul meu intreband:
- Nu-i asa ca suntem colegi? Te-am vazut la curs mai devreme.
- Da, suntem si ce-i cu asta? intreb eu, iritata de indrazneala lui.
- Eu sunt Mircea.
- Si eu Baiazid, raspund razand spre amuzamentul colegilor de langa noi.
Zambeste amar si totusi insista:
- Vrei sa mergem la o cafea impreuna?
- Da, de ce nu? Cine mai merge cu noi? intreb restul colegilor.
Carmen, Sandu, Andrei si inca doua colege noi s-au grabit sa ni se alature.

Stiam ca nu asta vroia, imi dadeam seama ca incerca sa fim doar noi doi pentru ca il surprisesem la curs privind spre mine, dar eu nu de asta aveam nevoie. Tocmai iesisem dintr-o relatie si nu aveam de gand sa sar prea repede in alta.
Langa Universitate era o cafenea cu terasa. Am adunat mai multe scaune si ne-am inghesuit toti in jurul unei mese. Am ras si am uitat ca s-a facut tarziu. Mircea s-a oferit sa ma conduca, dar l-am refuzat categoric.
Pe drumul spre casa imi amintesc ca ma gandeam la ochii lui albastri. Poate totusi...

Vocea lui ma trezeste la realitate:
- Ana, hai sa te conduc acasa.
- Nu, vreau sa raman, dar te rog mult lasa-ma singura.

*** va continua ***

Capitolul I - Accidentul

Iar suna telefonul … da, vrem sa putem gasi pe orcine, oricand si sa fim gasiti si totusi e atat de enervant uneori. Vreau doar putina liniste... Ma simt atat de obosita...

-         Buna Mircea!

-         Ana, trebuie sa-ti spun...

-         Ma bucur sa te aud. Mi-era teama ca ma suna din nou de la firma.

-         Ana, asculta-ma te rog

-         Da, te ascult.

-         Incerc de mult sa-ti spun asta si m-am gandit ca la telefon e mai usor, dar nu e. Nu e usor.

-         Ce naiba, ne stim de o viata, spune, ce s-a intamplat?

-         Eu te iubesc, a spus aproape soptit.

-         Ce ai spus?

-         Am spus ca te iubesc.

-         Ha ha ha. M-ai speriat, credeam ca ai patit ceva. Hai spune, cu ce pot sa te ajut?

-         Ana, nu intelegi, eu vorbesc foarte serios. Te iubesc si fir-ar sa fie, te iubesc de mult, dar chiar nu mai pot sa tin in mine. Trebuie sa stii asta. Intelegi ?

-         Ce naiba sa inteleg ? Ce-ti veni ? Ai baut ceva ? Mircea, ma sperii! Doamne, poate apare Ovidiu si ma aude vorbind tampenii cu tine...

-         Ana, iarta-ma, nu vreau sa te superi, dar ...

-         Ma suna cineva pe cealalta linie. Te rog, te rog mult inceteaza cu glumele. Te sun eu mai tarziu.

-         Bine, dar eu... bine Ana, vorbim mai tarziu.

Pe cealalta linie un numar necunoscut. Sa raspund? E aproape 8. Nu au nicio jena sa sune la orice ora. Fie, ultimul pe ziua de azi.

-         Alo?

-         Buna ziua, sunt locotenent Sergiu Vladoianu. Sunteti Ana Mladin?

-         Da, buna ziua.

-         Doamna am o veste neplacuta. Sotul dvs a suferit un accident pe DN1

-         Nu se poate! E bine? 

-         Traieste, dar e grav ranit. A fost dus la Urgente Floreasca. Eu sunt acolo si va rog sa veniti cat mai repede.

-         Da, sigur, vin... vin imediat.

Cum e posibil? Trebuia sa fie la Pitesti in seara asta. Cum Dumnezeu a ajuns pe DN? Trebuie sa merg repede acolo. Trebuie sa anunt pe cineva? Mircea, da, el poate sa vina cu mine acolo.

-         Alo! Mircea!

-         Ana, ma bucur ca m-ai sunat atat de repede. Stii...

-         Mircea, te rog asculta!

-         Ana, de ce plangi??

-         Ovidiu a avut un accident si e la Floreasca, te rog vino acolo.

-         Da, ajung in jumatate de ora. Ne vedem in hol, dar nu plange, ai grija cum conduci!

-         Da, da...

E atat de aglomerat tot timpul. Ma innebuneste sa conduc prin Bucuresti. I-am spus lui Ovidiu ca e mai bine sa ne mutam la Pitesti. Nu mai trebuia sa faca atatea drumuri. Dar de ce DN1? Poate a gresit politistul? Pote nu am inteles eu. Poate a spus A1. Da, cred ca asa a spus. De ce nu pleaca? E verde... Misca-te o data... daca as putea striga ca ma grabesc. Daca as putea urla ca nu mai pot...

Am ajuns. La naiba cu masina, o las aici, nu au decat sa o ia.  Niciun indicator, nu stiu unde e intrarea...

-         Buna ziua, ajutati-ma va rog

-         Buna ziua, spuneti.

-         Sotul meu a avut un accident de masina si am fost anuntata de un domn politist, Vladescu sau Vladeanu... nu mai stiu... iertati-ma.

-         Nu-i nimic, cum se numeste sotul dvs?

-         Ovidiu Mladin

-         Doamna, e in operatie acum. A suferit un traumatism cranian grav si singura solutie era operatia.

-         Cum? Nu ... cat? Cat dureaza? Cand pot sa-l vad?

-         Nu stiu, doamna. Asezati-va pe scaun si va anuntam.

-         Da, sigur... 

Asistenta imi arata cu mana spre un perete langa care stateau aliniate mai multe scaune albastre de plastic. Seamana cu scaunele din metro ma gandesc.

-         Multumesc

Ma asez pe scaun, de fapt ma prabusesc pe scaun si parca totul se invarte. De ce se uita la mine? Ce vor de la mine ?

-         Ana ! Ana ! bea putina apa te rog.

-         Mircea... ai ajuns... e in operatie. E lovit la cap.

-         Stiu Ana, mi-a spus asistenta. Ai lesinat. Acum te simti bine?

-         Da, sunt bine. Mircea, de ce? I-am spus de atatea ori sa nu mai mearga tare. Ai aflat ce s-a intamplat?

-         Da, uite e si locotenentul Vladoianu aici.

Imi ridic cu greu privirea si langa noi era un barbat inalt, brunet. De ce nu e in uniforma oare? Poate totusi e o gluma?

-          Buna seara doamna, imi pare rau. Se pare ca sotul dvs conducea cu viteza foarte mare dinspre Bucuresti spre Campina si inainte de a intra pe soseaua de centura a Ploiestiului, a derapat si masina a iesit de pe carosabil, lovind un stalp de pe margine. A fost lovit la cap si acum e in operatie.

-         I-am spus de atatea ori sa nu mai mearga tare.. Spunea ca numai asa poate castiga o ora de viata in fiecare zi.

-         Vroiam sa vorbesc cu dvs pentru ca persoana care il insotea nu avea niciun fel de act si nu am reusit inca sa o identificam.

-         Era cu cineva in masina? intreb mirata.

-         Da, o tanara bruneta. Ne puteti spune cine poate fi?

-         Nu, nu stiu. El nu mi-a spus nimic.

-         Tanara a murit in accident si poate ne ajutati sa o identificam.

-         Doamne, sper ca nu e Violeta. Ea e bruneta si uneori o ia si pe ea in Pitesti in weekend.

-         Cine este Violeta? ma intreaba politistul in timp ce-si scoate din buzunarul hainei un carnetel care avea prins de el un pix.

-         Este nepoata noastra, adica este fata surorii lui. Dumnezeule sper ca nu e ea!

-         Doamna, va rog sa mergeti cu mine sa o identificati.

-         Nu, nu pot, trebuie sa fiu aici cand iese sotul meu din operatie, va rog intelegeti-ma.

-         Ana, spune Mircea in timp ce imi ia mana in mana lui, putem sa o sunam pe Violeta. Poate nu e ea...

-         Da, Mircea, ai dreptate, o sun acum. Oricum ea merge la Pitesti numai in weekend.

-         Doamna, intervine politistul, nu mergeau la Pitesti, ci spre Campina, asa cum v-am spus.

-         Dar nu mi-a spus ca merge la Campina, trebuia sa ramana in Pitesti la noapte. Nu inteleg nimic.

-         Ana, hai sa o sunam pe Violeta si apoi mai vedem ce facem, spuse Mircea bland, luandu-mi in acelasi timp telefonul din mana.

-         Alo! Buna Violeta! Ma bucur ca te aud. Ovidiu a avut un accident si suntem la Floreasca, eu si Ana. Dar ne temeam ca ai fost si tu cu el in masina... Bine, te asteptam. Suntem in hol deocamdata. Vorbim, pa.

Gandurile mi se invalmasesc si nu ma pot opri la unul. Nu era Violeta cu el. Atunci cine? Cine putea merge cu el la Campina? Poate luase pe cineva? O necunoscuta? Trebuie sa o vad. Politistul astepta parca raspunsul meu:

-         Vreau sa o vad! Mircea, te rog ramai aici si daca iese, suna-ma. Mircea a incuviintat din cap si s-a asezat pe unul dintre scaunele albastre.

Medicul legist a descoperit numai capul fetei. Parca doarme. Era frumoasa, pacat.

-         Nu o cunosc. Poate a luat-o de pe drum.

-         Nu vreau sa va supar, dar cred ca ei calatoreau impreuna.

-         De ce spuneti asta?

-         Am gasit o geanta de voiaj in care erau haine atat barbatesti, cat si de ...

-         Nu ....

-         Imi pare rau, doamna.

Am simtit bratul puternic al politistului cuprinzandu-mi talia si atat...