S-a deschis usa din capatul holului si a aparut un medic mic de statura, cu parul aproape complet alb. E incruntat si priveste cu tristete intr-o parte si alta a culoarului. Ajunge la receptie si intreaba privind pe rand fiecare femeie din apropierea lui:
- Doamna Mladin?
Ma ridic cu greutate. Imi simt picioarele grele si cu greu ajung langa el. Incerc sa-i spun ca eu sunt, dar nu iese niciun sunet. Il aud pe Mircea in spatele meu:
- Aici, dle doctor, noi suntem pentru Mladin.
- Imi pare rau, am facut tot ce am putut. E inca in coma si nu va pot spune nimic sigur. Vedem ce se intampla pana maine dimineata. Mai bine mergeti acasa, nu aveti cum sa-l ajutati.
Imi adun fortele si reusesc sa spun:
- Multumesc, dar as vrea sa fiu aproape de el.
- Cum doriti doamna, dar nu puteti intra la reanimare. Vorbim maine dimineata.
Reusesc doar sa dau din cap semn ca am inteles si medicul, dupa ce scrie intr-o fisa, se departeaza de noi, mergand incet, aproape tarsaindu-si picioarele.
Mircea isi pune o mane pe umarul meu si imi spune calm:
- Ana, medicul are dreptate, nu are rost sa ramai aici. Hai sa te duc acasa sa te odihnesti si venim maine inapoi.
Mi-am amintit deodata cum l-am cunoscut pe Mircea. Eram pe holul facultatii si cineva a pus mana pe umarul meu intreband:
- Nu-i asa ca suntem colegi? Te-am vazut la curs mai devreme.
- Da, suntem si ce-i cu asta? intreb eu, iritata de indrazneala lui.
- Eu sunt Mircea.
- Si eu Baiazid, raspund razand spre amuzamentul colegilor de langa noi.
Zambeste amar si totusi insista:
- Vrei sa mergem la o cafea impreuna?
- Da, de ce nu? Cine mai merge cu noi? intreb restul colegilor.
Carmen, Sandu, Andrei si inca doua colege noi s-au grabit sa ni se alature.
Stiam ca nu asta vroia, imi dadeam seama ca incerca sa fim doar noi doi pentru ca il surprisesem la curs privind spre mine, dar eu nu de asta aveam nevoie. Tocmai iesisem dintr-o relatie si nu aveam de gand sa sar prea repede in alta.
Langa Universitate era o cafenea cu terasa. Am adunat mai multe scaune si ne-am inghesuit toti in jurul unei mese. Am ras si am uitat ca s-a facut tarziu. Mircea s-a oferit sa ma conduca, dar l-am refuzat categoric.
Pe drumul spre casa imi amintesc ca ma gandeam la ochii lui albastri. Poate totusi...
Vocea lui ma trezeste la realitate:
- Ana, hai sa te conduc acasa.
- Nu, vreau sa raman, dar te rog mult lasa-ma singura.
*** va continua ***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu